Tags: Poemele Emilului | Poezie

Nopțile lui Emil sunt mereu mai zgomotoase decât zilele celorlalți
pentru că el își ascultă liniștea cu atenție. Și o gândește din toate punctele ei
fixe.

Aplecat asupra lui de acum, se apleacă mai ales asupra lui care va fi vreodată, căutându-se mereu în trecut.
Trecutul îl lasă doar rar să se închipuie altfel. El nu se caută niciodată în același chip. Și nu se găsește.
Emil se întoarce mereu de unde a plecat, înnoptând într-un cerc pe care uneori îl strânge,
alteori îl lasă liber,
sa respire.

Nopțile lui sunt mereu colorate și mereu pline de cântec, nopțile lui miros a vanilie și a apă de ploaie și a frunze.

Ele nu îl lasă să doarmă.
El le iubește.
Nu se vor căsători însă niciodată, pentru că el este monogam iar ele sunt multe.

Emil își așteaptă noaptea într-o liniște deplină, retras în el ca într-o catedrală.
Fără zgomot, fără să cânte, fără să ofteze, Emil își ascultă liniștea cu atenție, fără să suspine.
Doar din aplecarea lui asupra lui clopotele încep să bată.

El își iubește nopțile, ele îl iubesc, nu se vor căsători niciodată pentru că Emil le găsește doar
Singur.